Merge televizorul pe fundal, în timp ce fac chestii prin casă. Involuntar, îmi alunecă atenția spre clămpănelile din cutia cu trubaduri.
Știri. ProTv. Ceva despre o avalanșă. Mai multe persoane implicate, ceva turiști străini.
idei și păreri în limita stocului disponibil
Merge televizorul pe fundal, în timp ce fac chestii prin casă. Involuntar, îmi alunecă atenția spre clămpănelile din cutia cu trubaduri.
Știri. ProTv. Ceva despre o avalanșă. Mai multe persoane implicate, ceva turiști străini.
Cred că oricine are sau a avut copii mici – și vorbesc aici despre cei […]
Întrebarea care dă fiori oricărei… voiam să scriu “mame”, dar apoi mi-am dat seama că sunt familii în care gătește tata sau bunica sau mătușa sau bona sau vecina de la 3 sau… Nfine… Ce e cert e că întrebarea din titlu dă fiori și crește tensiunea oricărei persoane desemnate cu gătitul într-o familie.
Și nici eu nu fac excepție, pentru că eu sunt personajul responsabil cu furnizarea hranei în familia noastră. Așa că dacă aud întrebarea asta, mă apucă ori jalea aia mare, că primul răspuns care îmi vine în cap e: „De unde naiba să știu eu?!?!”, ori îmi creste instant tensiunea și îmi vine să izbucnesc mai rău decât o oală sub presiune și să arunc cu vreun obiect contondent spre persoana care o adresează.
Așa că, pentru liniștea și pacea mea sufletească și întru evitarea potențialelor conflicte, de ceva vreme practic ceea ce se numește în engleză „meal planning”. Mai pe românește, planificarea meniului sau meniul zilei.
Scurt preambul explicativ: fiul nostru, copilul, mai are la această venerabilă vârstă… “accidente”. Sau, pe românește, se cacă pe dânsul.
Acum ceva vreme a solicitat să primească o mașinuță specială pentru baie. Întrucât am decis că are oricum mult prea multe jucării, i-am explicat că momentan nu va primi, dar că taică-său și cu mine ne vom gândi la o variantă în care ar putea primi totuși respectiva mașinuță.
După cum probabil ați observat (sau mă rog, așa sper eu :)), ieri blogul a mers mai cu sughițuri, așa. Iar motivul este că, începând de ieri, l-am mutat în casă nouă, respectiv de pe un domeniu .com pe unul .ro.
Practic, până ieri am stat în chirie, de ieri sunt proprietar de garsonieră cu acte-n regulă. Norocul meu că nu trebuie să plătesc 30 de ani rate pentru garsoniera asta.
Vechea adresă iuliacraciun.com ar mai trebui să fie funcțională o perioadă – teoretic ar trebui chiar să funcționeze o redirecționare, astfel încât dacă accesați iuliacraciun.com să ajungeți aici – pe iuliacraciun.ro.
Minunat, vă zic. Pentru că tot ce-ți poți dori într-o duminică dimineața, când ești cu mucii până la brâu, când mai mult tușești decât să scoți din tine cuvinte articulate și când simți că nu mai ai creier în cap, ci cel mult un fel de masă gelatinoasă, care oricum amenință să ți se scurgă la vale pe nări la următoarea tură de suflat nasul, e un copil țâfnos.
Am intrat în sala unde urma să aibă loc prezentarea, am zis cine sunt și ce caut acolo. Mi-a înmânat cineva un microfon și apoi am așteptat să mi se facă cunoștință cu personajul care urma să țină cuvântarea și ale cărui vorbe nemțești trebuia eu să le redau în română, întru înțelegere de către publicul prezent la eveniment. Ei, aș! N-ai să vezi. M-au lăsat cu microfonul în mână și și-au văzut de ale lor.
Fiți atenți aici. Eu am cont de LinkedIn. Mi l-am făcut acum ceva ani, după ce mă lansasem în aventura freelancingului, citind în stânga și-n dreapta la colegi de breaslă cât de util le-a fost și cum i-au descoperit diverși clienți pe ei pe LinkedIn.
Așa că am zis mna, n-oi fi io mai fraieră, hai pe LinkedIn. M-am documentat frumușel, am citit pe ici pe colo cum ar trebui să arate profilul unui profesionist freelancer pe această minunată rețea și m-am pus pe treabă. Mi-am creat frumușel profilul, am inclus informațiile relevante, am început să „socializez” cu alții, mai cunoscuți sau mai puțin cunoscuți.
Rezultatul acestor eforturi a fost următorul:
– clienți noi obținuți prin LinkedIn – zero, până acum
– tentative de agațamente prin LinkedIn – vreo 10
– oferte de joburi – nenumărate
Îi citeam acum câteva seri copilului dintr-o carte în care familia urma să plece în vacanță și unul dintre copii își făcea griji legate de animalele de companie ale familiei, mai exact de cine va avea grijă de ele cât sunt ei plecați. Iar mama îi spune că va veni o vecină să aibă grijă (în poveste era vorba despre niște pești și o pisică).
Și mi-a venit în cap fix întrebarea din titlu – câți dintre noi ne mai cunoaștem astăzi vecinii? Impresia mea (și vă rog să mă corectați dacă greșesc) e că astăzi relațiile cu vecinii sunt departe de cum erau, de exemplu, când eram eu copil (anii 80-90).
Eu mi-am petrecut cea mai mare parte a copilăriei în casa bunicilor. Care se află pe o stradă mică și liniștită. Era genul de stradă unde lumea nu încuia niciodată porțile sau ușile. Între timp, lucrurile s-au schimbat, pentru că a avut loc inclusiv o spargere, chiar la vecinii de lângă ai mei (care între timp locuiesc și ei pe aceeași stradă pe care am copilărit eu). Iar vecinii nu mai sunt demult aceeași.
Asta e vorba lui tata. Dar nu o face mai puțin adevărată. Dar să vă zic de unde am ajuns la concluzia asta.
Pentru cine nu știe, eu sunt mai ciudată, așa. Și asta se traduce prin multe chestii, dar acum vorbim despre una în particular. Și anume despre faptul că nu am laptop, ci desktop. Dada, calculator d-ăla fix de stă pe loc și nu-l poți lua cu tine decât dacă-l îndeși într-o valiză.
De fapt, mint. Am și un laptop. Numai că zace nefolosit de câțiva ani, de când am revenit la desktop. Dar zilele trecute m-a pocnit așa o idee în cap, că poate n-ar fi rău să repun și laptopul ăla în funcțiune. Și atunci am avut așa, un fel de revelație.
În poza care ilustrează articolul de față, câinele din imagine, Fred pe numele lui, avea în jur de 8 luni. Iar burta mea avea 8 luni jumate. Poza e făcută la Alba Iulia, în 29 iulie 2018. Fix două săptămâni mai târziu îl evacuam pe fi-miu din garsoniera lui confortabilă. Dar în ziua aia eram la expoziție cu câinii și-mi alergam burta prin ring de-mi sfârâiau călcâiele. Asta așa, în caz că mă mai întreb vreodată de ce-i așa zbuciumat copilul ăsta.
Mă foiesc prin bucătărie, pun vase curate la loc, vase murdare la spălat, d-astea…
Copilul mi se împleticește printre picioare cu diverse probleme urgente și foarte urgente, în timp ce organismul lui face niște mișcări care-mi amintesc în mod bizar de Michael Jackson.
Dacă tot sunt fiartă pă lectură zilele astea, am zis să împărtășesc cu voi cărțile pe care le-am dat gata în ultimele zile, poate găsiți ceva ce n-ați citit încă și v-ar face cu ochiul. Vedem, dacă reușesc, poate fac din asta chiar o rubrică periodică.
Încep prin a spune din capul locului că nu veți găsi aici recenzii de carte. Nu mă pricep la asta, nu e genul de text pe care să mă simt confortabil scriindu-l și cred că există mulți oameni infinit mai pricepuți la asta decât mine, așa că îi las pe ei să se ocupe de recenzii.
Ce veți găsi însă sunt niște impresii, extrem de subiective și personale, despre cărțile pe care le-am citit. Mai fac aici o scurtă paranteză, ca un fel de completare la articolul de ieri. Am uneori pauze lungi de citit. Am săptămâni, uneori chiar și luni în șir în care nu mă ating de nici o carte. Cât a fost fi-miu bebe mic, cred că am avut și mai bine de-un an când n-am citit nimic mai lung decât instrucțiunile de preparare de la laptele praf.
Pauzele astea au, de obicei, două explicații. Prima e că, de multe ori, mi-e teamă. Mi-e teamă să mă apuc să citesc pentru că știu că o să m-apuce strechea aia mare și n-o să mă mai pot opri. Și asta mai ales când celelalte lucruri pe care le am de făcut sunt extreeeeeem de plicticoase sau anoste (nu că spălatul rufelor ar putea fi vreodată ceva palpitant…).
A doua e că, de la fel de multe ori, pur și simplu n-am chef. Nu am chef să îmi pun mintea la contribuție, să îmi supun neuronii efortului pe care îl cere lectura, ci simt că trebuie să îmi las sinapsele să zburde pe plaiurile conținutului… nesolicitant de gândire, să-i zicem. Pe românește, în loc să citesc o carte, frec internetul, mă zgâiesc la toate prostiile posibile și imposibile pe iubtub (am mai zis că îmi place să înving procrastinarea uitându-mă la videoclipuri despre productivitate, nu?), pe scurt, fac orice alte activități cât mai puțin solicitante de gândire decât cititul.
Mbooon. Și acum, că am trecut de această introducere gargantuească, să purcedem să vorbim despre cărți. O să le iau pe rând, în ordinea în care le-am citit.
Dada, am scris corect. Urăsc să citesc. Și asta e o chestie destul de paradoxală pentru un om care iubește cărțile și adoră să citească.
Bineînțeles, mama a ținut neapărat să mă sune imediat și să îmi raporteze „ce a mai creat Marse” (Marse e tata), pe de o parte pufnind nemulțumită de cât de împrăștiat și neatent poate fi omul ăsta, pe de altă parte, amuzată până la cer de faptul că iată, îngerașii își făcuseră iarăși treaba cu brio. Karma însă nu dormea, după cum avea să se dovedească nu mai târziu de seara aceleiași zile. Doar moțăia un pic.
Prima nu e chiar o întâmplare, ci mai degrabă o realitate cotidiană a vieții mele. Mi se întâmplă frecvent să mă duc la cumpărături la magazinul sătesc. La început, când luam o pâine cu cartofi, vreo 4 beri, 6 cremvurști, 1 kil de roșii și 10 ouă, doamnele de acolo mă întrebau cu amabilitate dacă nu-mi trebuie și sacoșă.
Și, de fiecare dată când răspundeam: „Nu, e în regulă, mulțumesc, am loc în poșetă”, leșinau de râs. Pentru că da, îmi încap lejer în poșetă cele de mai sus și mai rămâne și un pic de loc :))
Între timp, doamnele de la magazin s-au obișnuit cu mine, ba chiar au ajuns să se mire dacă uneori chiar cer sacoșă, își lungesc gâturile de după tejghea să vadă mai bine și mă întreabă uluite: „Da ce s-a întâmplat, mămică, azi n-ai poșeta la tine?” Pentru că da, uneori mai port și eu poșete de dimensiuni normale. Adică în care, pe lângă cele necesare, mai încape maxim o bere-două, nu mai mult.
Nu știu alții cum sunt, dar mie mi-e groază de toaletele publice. Nu-mi plac și le evit cât de mult pot. Uneori însă, când te trece, te trece și n-ai de ales, că vezica are o minte proprie.
Pe scurt, răspunsul e simplu: pentru că sunt o putoare indisciplinată.
Ceva mai pe lung, în rândurile care urmează.
Am fost trasă de mânecă virtual zilele astea și întrebată de ce nu scriu mai des p-aici, că iată, din 27 ianuarie a cam început să se pună praful prin garsoniera asta online.
Primul instinct este, evident, să mă scuz. Să azvârl repede din vârful buzelor eterna justificare „n-am timp!” De fapt, dacă e să fiu absolut sinceră cu mine și cu voi, adevărul nu e că nu am timp, ci că nu îmi fac timp.
Să zicem că ai niște cunoscuți, un cuplu. Nu prieteni apropiați, mai degrabă genul pe care i-ai cunoscut prin intermediul altor prieteni. Dar au trecut de nivelul de cunoștințe ocazionale, vă mai întâlniți pe la sindrofii comune gen grătare, ieșiri la bere, din astea.
Nu sunt neapărat genul de cunoscuți care au tranziționat de la „cunoștințe” la „prieteni”, dar nici nu sunt niște complet necunoscuți pe care i-ai văzut o dată în viață și cam atât. Mna, sper că se înțelege cam unde bat și cam care e gradul de apropiere al relației dintre voi.
Bun. Să presupunem acum că sunteți într-o zi într-un loc (chiar nu contează detaliile, situația e pur ipotetică), în cuplu sau singuri. Și vedeți unul dintre membri celuilalt cuplu într-o ipostază care nu lasă loc de interpretări, însă nu alături de partenerul de cuplu pe care îl cunoașteți voi, ci alături de o altă persoană. Nu contează dacă îl vedeți pe el cu o altă tipă sau pe ea cu un alt tip. Ce contează e că ipostaza respectivă nu lasă loc de interpretări, e clar vorba despre o relație mai mult decât platonică.
Duminică seara, ora de culcare.
– Maaaamiiii (în timp ce își șterge temeinic mucii proaspăt dobândiți de la grădi cu mâneca de la pjiama)!
– Mmm?
– Oare crezi că am răcit?