Gânduri

Voi vă cunoașteți vecinii?

Îi citeam acum câteva seri copilului dintr-o carte în care familia urma să plece în vacanță și unul dintre copii își făcea griji legate de animalele de companie ale familiei, mai exact de cine va avea grijă de ele cât sunt ei plecați. Iar mama îi spune că va veni o vecină să aibă grijă (în poveste era vorba despre niște pești și o pisică).

Și mi-a venit în cap fix întrebarea din titlu – câți dintre noi ne mai cunoaștem astăzi vecinii? Impresia mea (și vă rog să mă corectați dacă greșesc) e că astăzi relațiile cu vecinii sunt departe de cum erau, de exemplu, când eram eu copil (anii 80-90).

Eu mi-am petrecut cea mai mare parte a copilăriei în casa bunicilor. Care se află pe o stradă mică și liniștită. Era genul de stradă unde lumea nu încuia niciodată porțile sau ușile. Între timp, lucrurile s-au schimbat, pentru că a avut loc inclusiv o spargere, chiar la vecinii de lângă ai mei (care între timp locuiesc și ei pe aceeași stradă pe care am copilărit eu). Iar vecinii nu mai sunt demult aceeași.

Alandala

M-am îmbătrânit și m-am ciudat

Asta e vorba lui tata. Dar nu o face mai puțin adevărată. Dar să vă zic de unde am ajuns la concluzia asta.

Pentru cine nu știe, eu sunt mai ciudată, așa. Și asta se traduce prin multe chestii, dar acum vorbim despre una în particular. Și anume despre faptul că nu am laptop, ci desktop. Dada, calculator d-ăla fix de stă pe loc și nu-l poți lua cu tine decât dacă-l îndeși într-o valiză.

De fapt, mint. Am și un laptop. Numai că zace nefolosit de câțiva ani, de când am revenit la desktop. Dar zilele trecute m-a pocnit așa o idee în cap, că poate n-ar fi rău să repun și laptopul ăla în funcțiune. Și atunci am avut așa, un fel de revelație.

Copii

4 ani și jumătate

În poza care ilustrează articolul de față, câinele din imagine, Fred pe numele lui, avea în jur de 8 luni. Iar burta mea avea 8 luni jumate. Poza e făcută la Alba Iulia, în 29 iulie 2018. Fix două săptămâni mai târziu îl evacuam pe fi-miu din garsoniera lui confortabilă. Dar în ziua aia eram la expoziție cu câinii și-mi alergam burta prin ring de-mi sfârâiau călcâiele. Asta așa, în caz că mă mai întreb vreodată de ce-i așa zbuciumat copilul ăsta.

Câini

Dialoguri la ceas de seară #4

Mă foiesc prin bucătărie, pun vase curate la loc, vase murdare la spălat, d-astea…

Copilul mi se împleticește printre picioare cu diverse probleme urgente și foarte urgente, în timp ce organismul lui face niște mișcări care-mi amintesc în mod bizar de Michael Jackson.

Cărți

Ce-am mai citit

Dacă tot sunt fiartă pă lectură zilele astea, am zis să împărtășesc cu voi cărțile pe care le-am dat gata în ultimele zile, poate găsiți ceva ce n-ați citit încă și v-ar face cu ochiul. Vedem, dacă reușesc, poate fac din asta chiar o rubrică periodică.

Încep prin a spune din capul locului că nu veți găsi aici recenzii de carte. Nu mă pricep la asta, nu e genul de text pe care să mă simt confortabil scriindu-l și cred că există mulți oameni infinit mai pricepuți la asta decât mine, așa că îi las pe ei să se ocupe de recenzii.

Ce veți găsi însă sunt niște impresii, extrem de subiective și personale, despre cărțile pe care le-am citit. Mai fac aici o scurtă paranteză, ca un fel de completare la articolul de ieri. Am uneori pauze lungi de citit. Am săptămâni, uneori chiar și luni în șir în care nu mă ating de nici o carte. Cât a fost fi-miu bebe mic, cred că am avut și mai bine de-un an când n-am citit nimic mai lung decât instrucțiunile de preparare de la laptele praf.

Pauzele astea au, de obicei, două explicații. Prima e că, de multe ori, mi-e teamă. Mi-e teamă să mă apuc să citesc pentru că știu că o să m-apuce strechea aia mare și n-o să mă mai pot opri. Și asta mai ales când celelalte lucruri pe care le am de făcut sunt extreeeeeem de plicticoase sau anoste (nu că spălatul rufelor ar putea fi vreodată ceva palpitant…).

A doua e că, de la fel de multe ori, pur și simplu n-am chef. Nu am chef să îmi pun mintea la contribuție, să îmi supun neuronii efortului pe care îl cere lectura, ci simt că trebuie să îmi las sinapsele să zburde pe plaiurile conținutului… nesolicitant de gândire, să-i zicem. Pe românește, în loc să citesc o carte, frec internetul, mă zgâiesc la toate prostiile posibile și imposibile pe iubtub (am mai zis că îmi place să înving procrastinarea uitându-mă la videoclipuri despre productivitate, nu?), pe scurt, fac orice alte activități cât mai puțin solicitante de gândire decât cititul.

Mbooon. Și acum, că am trecut de această introducere gargantuească, să purcedem să vorbim despre cărți. O să le iau pe rând, în ordinea în care le-am citit.

Alandala

Îngerașul păzitor

Bineînțeles, mama a ținut neapărat să mă sune imediat și să îmi raporteze „ce a mai creat Marse” (Marse e tata), pe de o parte pufnind nemulțumită de cât de împrăștiat și neatent poate fi omul ăsta, pe de altă parte, amuzată până la cer de faptul că iată, îngerașii își făcuseră iarăși treaba cu brio. Karma însă nu dormea, după cum avea să se dovedească nu mai târziu de seara aceleiași zile. Doar moțăia un pic.

Alandala

Groapa Marianelor sau poșeta unei femei

Prima nu e chiar o întâmplare, ci mai degrabă o realitate cotidiană a vieții mele. Mi se întâmplă frecvent să mă duc la cumpărături la magazinul sătesc. La început, când luam o pâine cu cartofi, vreo 4 beri, 6 cremvurști, 1 kil de roșii și 10 ouă, doamnele de acolo mă întrebau cu amabilitate dacă nu-mi trebuie și sacoșă.

Și, de fiecare dată când răspundeam: „Nu, e în regulă, mulțumesc, am loc în poșetă”, leșinau de râs. Pentru că da, îmi încap lejer în poșetă cele de mai sus și mai rămâne și un pic de loc :))

Între timp, doamnele de la magazin s-au obișnuit cu mine, ba chiar au ajuns să se mire dacă uneori chiar cer sacoșă, își lungesc gâturile de după tejghea să vadă mai bine și mă întreabă uluite: „Da ce s-a întâmplat, mămică, azi n-ai poșeta la tine?” Pentru că da, uneori mai port și eu poșete de dimensiuni normale. Adică în care, pe lângă cele necesare, mai încape maxim o bere-două, nu mai mult.

Gânduri

De ce nu scriu mai des

Pe scurt, răspunsul e simplu: pentru că sunt o putoare indisciplinată.

Ceva mai pe lung, în rândurile care urmează.

Am fost trasă de mânecă virtual zilele astea și întrebată de ce nu scriu mai des p-aici, că iată, din 27 ianuarie a cam început să se pună praful prin garsoniera asta online.

Primul instinct este, evident, să mă scuz. Să azvârl repede din vârful buzelor eterna justificare „n-am timp!” De fapt, dacă e să fiu absolut sinceră cu mine și cu voi, adevărul nu e că nu am timp, ci că nu îmi fac timp.

Gânduri

Spui sau nu spui?

Să zicem că ai niște cunoscuți, un cuplu. Nu prieteni apropiați, mai degrabă genul pe care i-ai cunoscut prin intermediul altor prieteni. Dar au trecut de nivelul de cunoștințe ocazionale, vă mai întâlniți pe la sindrofii comune gen grătare, ieșiri la bere, din astea.

Nu sunt neapărat genul de cunoscuți care au tranziționat de la „cunoștințe” la „prieteni”, dar nici nu sunt niște complet necunoscuți pe care i-ai văzut o dată în viață și cam atât. Mna, sper că se înțelege cam unde bat și cam care e gradul de apropiere al relației dintre voi.

Bun. Să presupunem acum că sunteți într-o zi într-un loc (chiar nu contează detaliile, situația e pur ipotetică), în cuplu sau singuri. Și vedeți unul dintre membri celuilalt cuplu într-o ipostază care nu lasă loc de interpretări, însă nu alături de partenerul de cuplu pe care îl cunoașteți voi, ci alături de o altă persoană. Nu contează dacă îl vedeți pe el cu o altă tipă sau pe ea cu un alt tip. Ce contează e că ipostaza respectivă nu lasă loc de interpretări, e clar vorba despre o relație mai mult decât platonică.

Gânduri

Vineri 13

Vineri 13 … e azi. În caz că nu v-a venit până la ora asta nici o notificare pe telefon și n-ați apucat să citiți pe fb sau să vedeți pe instagram sau pe mai știu eu unde mai bântuiți voi, vă spune sora voastră: azi e vineri, 13 și cică e nasoală treaba.

Nu știu exact de ce, cum și în ce fel ar trebui să fie nasoleala asta și mi-e prea lene să caut acum pe gugle, dar dacă toată lumea zice că vineri 13 e nasol, apoi așa o fi, cine sunt io să contrazic lumea?

Gânduri

Cum e posibil așa ceva?

Și nu pot să nu mă întreb: CUM? Cum e posibil așa ceva? Cum pot oamenii ăia să fie empatici, să nu judece și să nu arunce cu rahat? Ce clic se întâmplă în capul lor, care le permite să facă uz de umanitate, chiar și atunci când exprimă o simplă părere, sub protecția anonimatului, pe internet?

Și, mai ales, nu pot să nu mă întreb ce e defect în noi?

Gânduri

Pi*da de la HR

Buuuun. Mă internez eu așadar, nu înainte de a anunța, evident, la corporație, că voi lipsi de pe plantație din motive medicale. Trece o zi de spitalizare, trec două. Și încep telefoanele. Prin care pi*da de la HR (și veți înțelege în curând de ce am ales acest apelativ deloc demn de o doamnă ce mă aflu) începe să mă ia la întrebări legate de concediul medical.

Adică, cum ar veni, să fac bine să produc concediul ăla, că nu merge așa, să lipsim cum ni se năzare, sub „pretexte” medicale. În primă fază, am fost așa năucită, încât nici măcar n-am putut să mă enervez. Am fost pur și simplu foarte politicoasă și i-am explicat că nu am primit încă concediul medical, deoarece sunt în continuare internată și nu se știe exact cât voi mai sta acolo. S-a decretat mulțumită pentru moment.

Copii

Ce vrei să mănânci? Despre alegeri și decizii

Concret – ce fac eu azi? Decid că nu știe ce vrea să mănânce și îl las în boii lui până îi va veni vreo idee de hrană pe care ar dori să o îndoape? Păi nu e bine, că e posibil să rămână nemâncat, deci stricăm copilul.

Și apoi, dacă îi vine vreo idee, ce fac? Mă execut bătând din călcâie întru mulțumirea micului dictator? Nu e bine, că se învață că mă-sa n-are altă treabă decât să îi stea la dispoziție oricând și oricum. Stricăm copilul și imaginea lui despre lume și rolul femeilor în societate.

Îi fac de mâncare ce-mi trece mie prin tărtăcuță? Iar nu-i bine, că-i răpesc independența. Deci stricăm copilul.