idei și păreri în limita stocului disponibil
Ca orice viitor bărbat în devenire care se respectă, fiul nostru, copilul, a descoperit că, în timp ce șade maiestuos pe tron, mai poate face și alte activități decât doar să stea, pur și simplu.
Așa se face că, acum vreo două zile, în timp ce executa această activitate deosebit de importantă, a decis că ar putea să coloreze un pic.
Și cum ședea el așa și colora, la un moment dat aud:
– Ău! M-am pictat un pic cu galben pe picior!
Bonjurică, bonjurică și bine v-am regăsit, confrați întru ale luptelor cu oalele, blidele și ingredientele.
Să nu pierdem prea mult vremea cu politețuri și cotcodăceală și să trecem direct la fapte de vitejie în bucătărie.
Meniul săptămânii ce vine este un destul de simplu, nu de alta, dar am mult de lucru zilele viitoare și știu că nu o să am timp de chestii prea alambicate.
Nu, poza nu are nici o legătură cu articolul, doar m-a amuzat și dacă tot suntem pe alandala, să fie alandala până la capăt!
Cred că pe facebook am scris prima dată despre faptul că recent am primit un puzzle. Cadou de mărțișor de la domnul meu soț.
În cazul în care vă întrebați cum de i-a venit această idee, trebuie să facem o scurtă călătorie în trecut. Mai exact, acum două Crăciunuri. Când, bântuind eu prin magazine pentru #celecuvenite alături de simpaticul meu fiu, acesta din urmă a zărit pe un raft un puzzle cu Spiderman.
Pe care, evident, și l-a foarte dorit. Pentru că Spiderman. Am stat o clipă ș-am cugetat și am decis să îi îndeplinesc dorința copilului. Că m-am gândit că un puzzle e o chestie mai educativă decât o mașinuță sau altă dudă d-asta.
În plus, mi-am frecat în minte mânuțele cu bucurie, gândindu-mă cum o să facem noi puzzle împreună și ce timp de calitate minunat voi petrece astfel alături de fiul meu, copilul.
S-a făcut suficient de multă vâlvă online și offline zilele astea pe tema caselor self-service de la Auchan și a faptului că au dispărut casierii în carne și oase, așa că nu mai reiau și eu subiectul, că nu văd sensul.
Însă toată agitația asta mi-a adus aminte că am citit acum câteva zile (săptămâni? verific imediat – 15 februarie) un guest post la Vali. În care erau prezentate niște date statistice despre evoluția automatizărilor și niște predicții despre cum tot mai multe locuri de muncă ocupate de oameni vii vor fi ocupate în viitor de roboți și alte automatizări.
Am revenit. Tot așa, mai pe scurt momentan, că am rămas cu restanțe la treburi de ieri și încă n-am scos capul la lumină, dar se rezolvă ele, toate, cumva.
Înainte de orice, vreau să vă mulțumesc tuturor. Tuturor celor care v-ați gândit la noi, celor care ați comentat aici și pe fb, celor care mi-au scris și în privat să îmi trimită un gând bun și să mă întrebe de situație. Mulțumesc, sunteți grozavi!
Nu am apucat să răspund la comentarii, dar să știți că le-am citit pe toate și mi-ați dat putere. Sunteți grozavi, am mai zis?
Acum, să vă fac o scurtă actualizare a situației, pe (cât de) scurt (se poate).
N-aveam nici cea mai vagă idee despre ce să scriu astăzi, dar pentru că-i luni, am zis să încerc să o dau așa, mai pe motivațional și sfaturi nesolicitate. Că doar c-o părere suntem toți datori și cine-i mai îndreptățit să-și exprime opiniile și să dea sfaturi decât un părerolog de internet așa, ca mine?
Știți că vă povesteam săptămâna trecută că am avut o zi complet lipsită de chef. Posibil să fi avut legătură cu vremea, că de vreo 2 zile, de când a mai apărut și oleacă de soare – chiar și așa, cu dinți ascuțiți cum e – parcă am mai înviat oleacă.
Dar nu despre soare vorbim azi, ci despre chef. Pentru că stând eu așa, lipsită de chef de orice, și privind în gol spre nicăieri, mi-am dat seama de o chestie. Bine, de fapt nu mi-am dat neapărat seama, ci mi-am amintit că am văzut-o/auzit-o/citit-o pe undeva. Habar n-am pe unde în momentul ăsta, dar n-are a face prea mult.
M-am dus ieri până la Mega-ul din comună, ca să cumpăr niște mărunțișuri care se terminaseră prin casă.
Un lapte, o rolă de bucătărie, niște bere… d-astea. În teorie, misiunea părea simplă: mă urc în mașină, ajung, cumpăr, plătesc, vin acasă. În practică însă, am reușit să fac și de data asta o nefăcută, că ce-ar fi viața fără un pic de tâmpenie presărată prin ea, nu?
Dar să nu ne mai lungim și să trecem direct la micul ghid care vă va învăța cum să vă faceți de rahat la magazin, în doar trei pași foarte simpli. Și drept dovadă că e foarte simplu și eficient, mie mi-a ieșit perfect!
Așa cum am promis tura trecută, revin și azi cu meniul planificat pentru săptămâna viitoare.
Săptămâna trecută n-am gătit chiar tot ce era pe listă, pentru că rulada cu cașcaval și cartofii cu 4 feluri de brânză ne-au ajuns pe 2 zile, așa că nu am mai apucat să fac cotletul de porc cu ceapă caramelizată și nici cuș cuș-ul marocan.
Le reportez așadar pe săptămâna asta și mai adaug la listă câteva feluri, să avem de unde alege.
Dap, azi e una din zilele alea. Nu, nu zilele „acelea” despre care vorbesc reclamele la produse pentru dame. Ci una din zilele alea când n-am chef de nimic.
N-aș putea să explic exact cum și de ce, n-am pățit nimic rău, nici măcar n-am dormit prost azi noapte, ca să pot da vina pe oboseală. Pur și simplu n-am chef. Nu sunt nici supărată, nici deprimată, nici nimic. Pur și simplu lipsită de chef.
Articolul de azi e așa, un fel de salată de gânduri pe care am simțit brusc și iremediabil nevoia să le pun în scris. Nu de alta, dar e păcat să nu rămână pentru posteritate măcar o parte din frământările minții mele alambicate. Și în plus, ne dă ocazia să mai stăm de vorbă pe aici, măcar așa, din tastatură.
Să vă spun de la ce mi-a venit întrebarea din titlu. De la faptul că am impresia că numărul tâmpiților din jurul nostru e în continuă creștere. Și nu mă refer aici la tâmpiții de internet, să zicem. Că ăia există de mult, numai că marele internet le-a dat în ultimii ani ocazia să fie tot mai vocali și mai vizibili.
Nu, că trebuie să v-o zic pe asta, că m-am enervat de mi-a crescut tensiunea!
Ora amiezii. Mă duc, recuperez odrasla de la înalta instituție de învățământ, mă duc până la Carfurelul din comună. Că da, avem și Carfurel, nu numa Mega. Mă rugase prietena mea din capu’ satului să-i cumpăr ceva. Zic, numa bine, cumpăr și pentru noi ce mărunțișuri mai sunt.
Fac niscai balet p-acolo printre rafturi, pentru că angajații erau ocupați să pună marfa pe rafturi, așa că toate spațiile dintre rafturi erau mai mult sau mai puțin blocate de cărucioare pline cu chestii.
Sau despre cum se poate transforma un copilaș blonduț și adorabil dintr-un îngeraș care cântă voios într-un drac țâfnos în mai puțin de 30 de secunde.
Sau despre cum a trolat fi-miu mărțișorul.
… e o aripă care vibrează, fericirea-i un lucru mic, un pitic, ce dansează. Sau cel puțin așa zic versurile unui cântecel de pe vremea mea, maică. Pentru ăia care știți despre ce vorbesc, țineți-vă bine de brăcinari: melodia asta e din 2001, adică de acu’ 22 de ani! Dada, au trecut dooșdoi de ani de atunci!
Bun, acu că am terminat cu lecția de istorie muzicală, revenim la oile noastre. Sau la fericirile noastre, mai bine zis. Că dacă azi e luni, am zis să fim pe fericire și floricele și unicorni, așa, că e destul negru și trist în jurul nostru. Așa că să fie veselie în bula noastră mică.
Având în vedere faptul că la ultimul articol legat de ce mai mâncăm v-ați exprimat interesul pentru alte idei de meniuri, iaca aici meniul pe care l-am planificat eu pentru săptămâna ce vine.
În principiu sunt mai multe feluri decât estimez că vom mânca, dar având ingrediente similare, le notez în ideea în care poate ne răzgândim, poate într-o zi o să am mai mult sau mai puțin timp, poate… Pe scurt, pentru flexibilitate.
Mergem să preluăm moștenitorul familiei de la grădiniță. Evident, după ce dimineață a parlamentat juma de ceas despre cum nu vrea la grădiniță, ba că e obosit, ba că n-are chef, ba că hâr, ba că mâr, la ora prânzului nu se mai dă plecat de acolo.
Mai stăm așadar un pic, alăturându-ne cetei celorlalți părinți ale căror odrasle, de asemenea, nu se dau duse din curtea grădiniței. Bate un vânt de te mută din loc, dar pe plozi nu pare să-i deranjeze. În timpul ăsta noi, părinții, stăm zgribuliți laolaltă și mai-mai că ne-ai vedea începând să ne înghesuim unii în alții ca oile, ca să ne mai încălzim.
O seară obișnuită în familia Crăciun. Începutul procedurilor de nanificare.
Copilul se află în etapa 4/5248 de dezbrăcatului de haine, proces care, după cum se știe, poate avea o durată nedeterminată. În cazul de față, a reușit să-și dea până acum jos bluza și o șosetă.
Brusc, îl apucă setea.
Merge televizorul pe fundal, în timp ce fac chestii prin casă. Involuntar, îmi alunecă atenția spre clămpănelile din cutia cu trubaduri.
Știri. ProTv. Ceva despre o avalanșă. Mai multe persoane implicate, ceva turiști străini.
Cred că oricine are sau a avut copii mici – și vorbesc aici despre cei […]
Iulia