Inițial scrisesem ditamai introducerea la textul ăsta, dar apoi am șters-o și am decis să mă rezum la a relata faptele (așa cum le-am văzut și le-am perceput eu). Și la a-mi pune întrebări legate de ceea ce am văzut.
Situația 1:
După cum unii dintre voi știți deja, am fost cu potăile din dotare la expoziție. Era prima zi din cele două, iar eu așteptam la intrarea în ring să intru să o prezint pe potaia Hanna.
În caz că ați uitat sau vă era dor, ea este superbul exemplar:

Nu despre ea este vorba aici, însă am zis să îndulcesc un pic textul ăsta, care e în esență unul trist.
Revenind la expo: pe latura din stânga a ringului se afla o fetiță, estimez că avea undeva în jur de 8-10 ani. Fetița se uita fascinată la câinii arbitrați în ring.
La un moment dat am văzut o femeie, la o distanță de vreo 10-15 metri de copil, aparent strigând ceva și încercând să atragă atenția cuiva. Inițial nu mi-am dat seama cui încerca să îi atragă atenția, dar apoi s-a apropiat și a ajuns lângă fetiță.
Vedeam pe chipul ei că e nervoasă, i-a spus ceva fetiței pe un ton deloc prietenos și apoi a luat-o de lângă ring. Dar felul în care a luat-o a fost ceea ce m-a șocat. A apucat-o pur și simplu de codiță și a tras-o de acolo.
Situația 2:
Weekendul trecut la noi în comună a fost ceva festival cu tematică medievală. Având în vedere faptul că fi-miu e pasionat de tot ceea ce înseamnă cavaleri, lupte, săbii și pugnale (dap, așa le zice el la pumnale), evident că am mers.
Printre altele, au avut loc acolo și diferite demonstrații de abilități cavalerești – cum ar fi tăiatul unui măr cu sabia din goana calului, trasul la țintă cu lancea, tot călare, și altele asemenea.
La un moment dat, a apărut în peisaj o familie formată din mamă, tată și o fetiță de aproximativ 4-5 ani. Per total, atmosfera era una liniștită, toată lumea se uita cu atenție la ceea ce se întâmpla, cam toți copiii erau civilizați și atenți.
Totul până la apariția familiei de mai sus. Pentru că era extrem de clar că acel copil nu voia sub nici o formă să fie acolo. Din momentul în care au ajuns, copilul a început să fie extrem de gălăgios, să chițăie ba că îi e foame, ba că s-a plictisit, ba că ar vrea pipi, ba că… ba că…
Totul pe un ton extrem de ridicat. Atât de ridicat, încât unii oameni din jur au început să se cam uite urât și să facă „șșșșt” în direcția respectivă.
Ce credeți că au făcut respectivii părinți? Credeți că l-au luat de acolo, pentru că era evident pentru orice ființă vie de acolo, că acel copil nu își dorea să fie acolo? Nu. Pur și simplu au ignorat acel copil și au continuat să se uite cu interes la cavaleri.
Și vă jur că nu pot să înțeleg. În prima situație cu atât mai puțin decât în a doua.
Ok, pot să înțeleg că te-ai enervat pe copil, și eu mă enervez de cel puțin 754 de ori pe zi pe el. Și din alea 754 de ori, de minim 750 de ori îmi vine să îi trag câte un șut în dos de să ajungă pe Lună. Dar nu o fac. De ce să o fac? O să îl convingă asta să fie mai cuminte data viitoare? O să îl facă să nu mai facă năzbâtii?
Știu că trăim în țara în care „unde dă mama, crește” și „bătaia e ruptă din rai”, așa că probabil un „simplu” tras de codiță e un mizilic pe lângă tradiționalele bătăi cu furtunul de la mașina de spălat sau cu cureaua. Și cu toate astea, de ce? De ce să faci așa ceva?
Situația a doua iar e una pe care nu o înțeleg nici în ruptul capului. Ok, ai vrut să aduci copilul acolo că te-ai gândit că poate o să îi placă. Sau ți s-a fâlfâit dacă o să-i placă au ba, dar tu voiai să mergi, așa că ai târât și plodul după tine.
Ajuns la fața locului, copilul devine extrem de vocal și îți comunică prin toate mijloacele de care dispune un copil de vârsta aia faptul că nu își dorește să fie acolo. În plus, este evident că, pe lângă disconfortul său, îi deranjează și pe cei din jur. Și cu toate astea, tu ignori cu grație atât propriul copil, cât și restul lumii și îți vezi imperturbabil de vizionare. De ce?
Nu mă înțelegeți greșit, nu am pretenția c-aș fi vreo sfântă preacuvioasă și fără de păcat când vine vorba despre crescutul copilului, că nu-s. Fac și eu destule greșeli cu el, ridic tonul, mă enervez. Vorba lui Fritz: n-o să facem cu el greșelile pe care le-au făcut ai noștri cu noi, ci o să găsim felurile noastre proprii prin care să-l „stricăm”.
Dar încerc, să îl tratez cu respect, că e și el tot un om, chiar dacă deocamdată e unul mic. Și încerc să țin cont de ceea ce își dorește, de cum se simte și de ceea ce îmi spune, verbal sau nu.
Cred că am citit asta la Vali sau la Cetin (îmi cer scuze, nu mai rețin la care din ei) – citez cu aproximație – Suntem o nație care își urăște copiii și bătrânii. De ce?
Sursa foto: Image by Freepik
Tot ce e posibil …. Ori nepăsare ori dușmănie se observa
🤷♀️
Consider că totul se schimbă odată cu apariția unui copil, cățel, pisică; trebuie să dai dovadă de enormă răbdare și empatie.
Inițial mă uitam ciudat la cei care declarau că nu vor copii. Acum (cu un junior de 14 ani) nu îi condamn, trebuie să fii bine cu tine și cu partenerul pentru a putea rezista problemelor care apar.
Evident că se schimbă totul, iar eu am ajuns să cred că oamenii care se comportă așa cu un copil sunt cei care nu și l-au dorit neapărat, dar l-au făcut să fie “în rând cu lumea” și acum îl percep ca pe o corvoadă 😟
Nu știu, poate greșesc 🤷♀️
Ambele situații țin de educația părinților. Sunt cei cărora puțin le pasă ce simt copiii lor. Sunt cei care-i tratează ca pe niște obiecte, nu ca pe niște oameni . Eu mi-am promis că îmi voi crește copiii cu respect și dragoste și nu voi repeta greșelile mamei mele. Pot să spun cu tristețe și multă durere în suflet că încă nu-mi pot ierta mama. Ceea ce este mai rău, este că ea nu înțelege și nu recunoaște nimic.
Cred că generația părinților noștri nu va putea recunoaște vreodată că a greșit în modul în care nega crescut.
Și vorbesc aici despre cei care și-au “educat” copiii cu bătaia și umilința.
În rest, perfect de acord.
Te inteleg perfect. Eu cred ca reusesti mult mai usor sa obtii ceva cu vorba buna decat cu bataia. Chiar azi imi explica juniorul cum el e cam timorat daca eu ma supar pe el. Dar cand ma supar pe el incerc sa ii explic, nicidecum nu ma bag cu tipete si bataie. El stie ca de la mine obtine aproape orice dar poate sa nu obtina nimic. Trebuie doar sa inteleaga ca sunt anumite granite pe care nu poate trece cand vrea el. Cred ca frica lui aici intervine🤷♀️
Daca un copil nu are (inca) aceleasi interese cu parintii poti sa ii explici ca sunt situatii cand el trebuie sa stea cuminte si sa astepte pana se termina activitatea parintilor si apoi or sa faca ceva pe placul copilului. Acum nu trebuie sa o lungesti la nesfarsit ca nici u copil nu are rabdare.
Și fi-miu se timorează când mă supăr pe el. Și încerc să nu mă supăr cu ridicat vocea și alte manifestări din astea.
Nu îmi iese mereu, dar încerc din răsputeri.
Și îi impun limite și îi explic în așa fel încât să fie inteligibil pentru vârsta lui ce și cum și de ce.
Și tot îmi apasă butoanele și încearcă să împingă limitele, dar dacă m-aș apuca să îl căpăcesc, ce aș rezolva? În afară de faptul că i-ar fi frică de mine și probabil ar ajunge să se ascundă de mine mai târziu, când va fi cu atât mai important să nu o facă.
O înțeleg pe mama cu codița. Nu o aprob, dar înțeleg că era speriată după ce strigase fetița care nu răspundea. Daca e o mama care a fost copil sau foarte tânără când se spunea la ceas de seară povestea ambulanței negre care fura copii. A fost speriată, se simțea vinovată că scăpase fetița din ochi și a reacționat așa, nepotrivit, violent. Probabil că îi pare deja rău. Și e foarte greu sa spui copilului iarta-ma, am greșit, deși exact asta as sfatui-o să facă.
Părinții ceilalți, cu turnirul sunt cei care dau muzica tare că să audă vecinii și care cumpără de Crăciun o Barbie roz pentru fetița care-și dorește păpușă bebe, doar fiindcă așa are și a lu’ madam Ionescu.
Nu, îmi pare rău, dar nu pot să înțeleg. Oricât de tare te-ai speria, când găsești copilul nu-i dai un șut în fund. Eventual îl întrebi dacă e bine, îl iei în brațe, nu îl smucești de păr 😟
Și nu, nu cred că pierduse copilul din vedere, cred că știa unde e copilul și voia să o cheme. Nu a părut nici o clipă că ar fi căutat copilul și ar fi avut o revelație când a văzut-o.
A venit în capătul ringului, acolo unde am observat-o eu inițial, uitându-se fix în direcția aia, strigând și gesticulând în încercarea de a-i atrage atenția.
Intuiesc mai degrabă că s-a enervat pentru că nu a fost auzită sau poate a crezut că copila o ignora.
Oricum ar fi, nu pot să înțeleg comportamentul.
În ambele situații relația părinte-copil este disfuncțională și câteodată când sunt martora unei întâmplări de genul ăsta intervin cât pot de diplomatic, doar uneori pentru că poate ieși foarte rău dar se întâmplă să citești în privirea copilului strigătul de ajutor și pot fi un diplomat foarte fioros/hotărât dacă impune situația. Da, câteodată părinții sunt depășiți de situație dar și asta se observă, la noi acum avem parenting extrem, duritate extremă iar cale de mijloc destul de rar din păcate, și limitele pot fi impuse cu blândețe dar depinde mult de bagajul rezidual al părinților.
Cred că am tastat cam mult, scuze dar subiectul copii este unul sensibil pentru mine.
Mi-am făcut și eu procese de conștiință ulterior că nu am intervenit, dar cumva am rămas tâmpită de ceea ce am văzut.
Pe de altă parte, era lume gârlă în zona aia, nu te gândi că eu am fost singura care a văzut. Mama a luat copila din mijlocul unui grup destul de consistent de oameni.
Nimeni nu a spus nimic 😟
Ah, și încă ceva: sunt perfect de acord, copiii de azi sunt crescuți cu extreme – fie cu bătaia, ca acum 100 de ani, fie fără nici un fel de reguli și limite, în numele unui “parenting blând” prost înțeles.
@Iulia, nici eu nu intervin mereu chiar dacă mi-ar plăcea, câteodată chiar aș înrăutăți situația 🥺 mă scoate din minți câte un părinte din ăsta care se simte “stăpân”. Pe vremuri, prin 70/80 așa, am văzut turiști nordici cu copii până în 6 ani care mergeau pe munte fără niciun stres, evident cu coada ochiului urmăreau odraslele dar nu săreau nici să îi ridice imediat cum se dezechilibrau sau să îi certe dacă săreau în vreo băltoacă și mi-am promis că dacă voi avea copii o să încerc să fiu un părinte pe model nordic 😁 cred că am reușit.
Știu ce zici, și eu analizez situația și intervin când cred (sau sper) că nu voi înrăutăți situația. Dar normal ar fi să nu existe situații din astea și să nu fie nevoie de intervenția nimănui 😐
Fetelor, eu ma cam enervez, recunosc! Incerc să nu ridiccvocea dar câteodată nu imi iese. Mai ales când in jur se întâmplă chestii ilogice. Are nevastă-mea o mironosita de cunoștință care evita să vina pe la noi pentru ca al ei copil, acum de 6 ani nu stie ce e aia glasul răstit. La un moment dat a încercat să imi dea mie indicații ca al meu Ștefan (14) se comportă rebel pentru ca “problema e in altă parte”. I-am spus că “fiecăruia ne vine rândul la copii rebeli” și la sfaturi ne pricepem. Nu prea i-a convenit, dar nu ne prea mai frecventează. Am aflat de la consoartă ca micuțul o lovește cu picioarele. Ce părinte denaturat sunt eu!
Știi vorba aia – opiniile-s precum găurile c*rului: toată lumea are una. Și de multe ori sunt de 💩
Eu mi-am dorit copiii (si cainii 😄), nu mi i-a pus nimeni in brate, de aceea am incercat sa ii tratez cu dragoste si respect de cand au aparut in viata mea. Acum, 17 ani mai tarziu, sunt fericita mama a 2 copii si un caine, plini de empatie si bun-simt.
Asa, m-am laudat 😜
Unii parinti sunt ca paznicii, the gate-keepers, aia care dictează daca ai voie sau nu ai voie sa intri in incinta, au puterea asupra tuturor, ei dictează si o arata cu toata forta. Asa e si cu unii parinti, au putere si o arata cu toata forta 🤷🏻♀️
Exact! Așa ar trebui să fie – ne-am dorit ființele astea, nu ei au cerut să apară în viața noastră.
Și ar trebui să ne dăm silința să avem grijă de ei cât de bine putem, nu să îi tratăm ca și cum ne-ar datora ceva sau ca și cum ar fi piese de mobilier.
Naiba știe cum e mai bine, slavă domnului că a mea e ditamai muierea acum și deși rămâne copilul meu nu mi mai bat capul cu…cum naiba îi zice acum…..parenting….?La noi a fost cam așa….eu am tratat o întotdeauna ca pe un adult, am vorbit mereu serios cu ea, îmi reproșează uneori că nu am fost mai dragastoasa, taică-său în schimb….a dragalit o și a vb cu ea cum vb cu un pisoi și așa vb și acum cu ea.Cand avea probleme, apela la mine, când era în holiday mood, povestea cu taică-său. Cred ca ne am completat 😀😀Nu există rețeta perfectă, important este să nu greșim prea mult dacă e posibil.
Dap, fix așa – să încercăm să găsim echilibrul. De greșit greșim cu toții, și nu numai față de copii. Dar măcar să încercăm să fim ok.
Nu mi-am lovit niciodată fetița și nici nu a fost cazul să ridic tonul ca să mă fac înțeles. Întotdeauna am considerat că dacă eu mă cred un individ inteligent, trebuie să găsesc o cale să conving un copil să facă ce îi cer eu.
I-am și acordat o oarecare libertate, e-adevărat, dar au fost și niște limite clare de la bun început.
La fel a procedat și jumătatea mea!
Acum fetița mea are 14 ani, are și ea pasiunile ei, dar niciodată nu ne-a tratat pe amândoi altfel decât cu iubire!
Eu fac mereu comparația între copii și căței (deși mulți mi-au zis că-s nebună) – și unii, și alții au nevoie atât de libertatea de a face anumite lucruri de capul lor – atâta timp cât nu se pun pe ei sau pe alții în pericol – și atât unii, cât și ceilalți au nevoie de limite stabilite ferm. Însă pentru limitele astea nu e nevoie de bătaie nici la unii, nici la alții.
Greu, doamnă, greu… Au copiii ăștia un stil de a apăsa butoanele… Vorba ta, de 750 de ori îmi vine să-i articulez una, dar mă abțin eroic. Mai multe obțin dacă explic pe înțelesul ei, clar și frumos ce vreau de la ea, ce consecințe au faptele ei șamd. Mie mi-a luat puțin mai mult timp să înțeleg că există o diferență, uneori cam mare, între așteptări și realitate. Mă trezesc uneori ridicând vocea la ea, deși îmi dau seama în secunda doi că nu e ok. Dar întotdeauna îi cer iertare și încerc să-i spun de ce m-am enervat. Nu pot să o privesc altfel în ochii ăia ai ei frumoși, mânce-o mama pe de de fătucă faină!
Nu știu cum aș reacționa să fiu martoră la o situație cum ai descris-o pe prima… M-ar durea și pe mine, cu siguranță codița…
Între noi fie vorba, cred că și cel mai zen călugăr budist să fii, un copchil va reuși să te scoată din pepeni 🙄
Adevăr grăiești, sis!
Doamne-fere ce-am făcut la sfârșitul penultimei fraze 😂😂😂 Da’ las de la mine că p-acilea e oameni deștepți și înțelegeți ce-am vrut să scriu 😁 Mă conturbă vizual săgeata aia de o apăs și mă duce sus, că nu văd capătul rândului și se produce extorsiunea degajamentului 😂😂😂
🤣🤣🤣 Îmi cer scuze. Să mut săgeata mai într-o parte? 🤔
Sageata e chiar in dreptul prompterului, iar dacă vrei să ștergi nu mai vezi exact dacă e spatiu sau ce e ultima literă. Mfine, dacă vrei să duci din nou cursorul la capat de rând ai toate șansele să apeși sageata și pffff
Pe calculator se întâmplă asta?
Mai ziceți-mi dacă mai întâlniți și alte bube la utilizare/chestii care nu vă plac/ce ar trebui schimbat dpdv aspect sau funcționare, să văd ce pot drege.
Las-o așa, mai ales că nu a mai “reclamat” nimeni. Să fac bine să citesc înainte să apăs bumbicul. Unde mai pui că dacă glisez pe ecran se mișcă partea asta în care se scrie și rămâne săgeata mai jos (asta acum m-am prins 😂😂😂). No! Bine am zis că e oameni dăștepți p-acilea! Unii mai târziu se prind de chestii, dar asta e… Treabă de Ardeal 😂😂😂
Hahahaha, acum am citit și comentariul lui OldJohn… Revin cu partea cu “deșteaptă” mai târziu 😂😂😂
Eu de pe telefon te citesc, pe calculator încă nu am binevoit, deci acolo nu știu cum apare.
Am trimis o poza pe mess
Nu’s in măsură să dau sfaturi. V-aș întreba însă cum ati reacționa intr-o situație ipotetica. Nu ai cu cine să lași copilul. Prin urmare îl cari după tine intr-un magazin de bricolaj. În drum spre ce te interesează pe tine vede raftul cu baterii auto. Care baterii sunt la primul nivel. Urmează jumătatea de oră de explicații despre ce este, despre cum nu, nu cumpărăm pentru ca nu avem nevoie. Dar asta nu îi stinge nicicum dorința de a…face ceva. Pleci de acolo, ajungi la raionul cu spemii de chestii similare care iți rezolva ție problema. În secunda în care l-ai scapat din privire, fuge, cum altundeva, acolo unde a rămas cu dorința. Se aude un urlet prelung și când ajungi într-un suflet îl găsești cu o baterie peste deștele de la picioare. Cum gestionezi cu calm situația asta? Că părintele pe care l-am văzut eu n-a reușit iar eu tind să îi dau dreptate.
Din punctul meu de vedere, într-o situație precum cea descrisă, lucrurile sunt relativ simple.
Și spun asta prin prisma faptului că în proporție de 95% nu avem cu cine să ne lăsăm copilul, așa că a venit mereu cu noi (cu unul sau amândoi, în funcție de situație, dar cel mai des cu câte unul, în timp ce celălalt făcea altceva) peste tot.
Indiferent dacă asta a însemnat magazin alimentar, de bricolaj, de animale, aprozar, cabinet veterinar, reprezentanță auto și orice alt loc în care am mai avut treabă.
Explicații nesfârșite dăm oriunde ne-am afla. Așa sunt la vârsta asta. Cred că am mai zis la un moment dat, am numărat într-o zi în jur de 40 de “de ce-uri” consecutive.
E ușor? Nu, nici gând. E greu ca dracu. Îți face creierii țichi? Cu siguranță. Îți vine să îl șutezi pe lună? Categoric.
Dar dacă ajunge să își scape pe picior un obiect cu care nu ar fi trebuit să umble, îmi pare rău, dar nu este vina copilului, ci a adultului care îl însoțește.
Iar să iei copilul la șuturi pentru așa ceva mi se pare absurd.
Da, a mai făcut și al meu boacăne în magazine (gen a pus în coș chestii aleatorii, că i s-a părut amuzant), am coborât la nivelul lui și i-am explicat că ori încetează și ne continuăm treaba pentru care am venit, ori plecăm în secunda aia de acolo.
Și am plecat, nu o dată. Am rămas cu cumpărăturile nefăcute? Am rămas. Dar nici n-am luat copilul la șuturi pentru asta.
M-am enervat? De am simțit că o să-mi bubuie creierul. Că oameni suntem. Dar repet, să iei copulul la unșpe metri, fizic sau verbal, pentru că tu, adultul cu care e, l-ai scăpat din ochi – mai ales cât copilul e mititel – e aiurea și greșit.
Mi-a trimis @OldJohn un screenshot și am văzut și eu cum arată.
Eu nu prea văd chestiile astea, că manevrez din panoul de control al blogului și aici arată altfel lucrurile.
De aia vă rog pe voi să mă trageți de mânecă atunci când sunt chestii de utilizare, să încerc să le dreg și să fie experiența de utilizare una cât mai prietenoasă ☺️