idei și păreri în limita stocului disponibil
Zilele trecute scriam cum am reușit să mă plimb prin lume încălțată în papuci de casă roz, cu șosete cu reni și Moși Crăciuni și îmbrăcată-n treningul în care stau în casă.
Și a fost un comentariu pe facebook care mi-a atras cumva atenția. Era o doamnă sau domnișoară acolo, care spunea ceva de genul – parafrazez – că i se pare că trebuie să mă iubesc tare mult, de am curaj să fac una ca asta, să ies în lume așa, fără să îmi pese ce spune sau ce crede lumea.
Cam de dinainte de Crăciun și până ieri-alaltăieri, toată bula mea virtuală (fb, instagram, bloguri etc.) s-a umplut, în diferite forme, de aceeași chestie – Stop petardelor! Stop bubuielilor! Unii au scris postări din mintea lor, unii au dat share la articole sau postări scrise de alții, unii au fost mai virulenți, alții mai pe glume. Unii s-au axat pe suferința pe care mizeriile astea pocnitoare le-o provoacă animalelor, alții pe potențialul uriaș de mutilare a bipedelor care le folosesc.
Dar, în esență, toți oamenii cu bun simț și o fracțiune de minte, au urmărit același lucru – să explice că porcăriile astea bubuitoare nu sunt ok pentru nimeni și nimic și că, în afară de faptul că produc zgomot și miros, nu aduc nici un fel de beneficiu.
Zic să începem anul în forță, vorbind… Despre mine! :))
Azi am decis să vă fac cunoștință un pic mai bine cu nebuna din spatele vorbelor pe care le citiți aici, așa că, iată: complet aleatorii și fără vreo ordine anume, 50 de chestii despre mine.
Vreau să încep prin a spune o platitudine, dar una extrem de reală – călătoria fiecăruia e exact asta: călătoria fiecăruia dintre noi.
Ceea ce veți citi aici este călătoria mea (sau mai bine zis, a noastră, pentru că am fost 2 pe drumul ăsta – Fritz, soțul din dotare, și cu mine) și nu reprezintă vreo „rețetă secretă” sau vreo „soluție magică” prin care să te trezești într-o dimineață și pac! ți s-au rezolvat toate problemele.
Am tot vrut să vă povestesc, dar cumva cred că încă nu am reușit să îmi revin din uluiala norocului care a dat peste mine săptămâna trecută. Iar norocul ăsta a fost, nici mai mult, nici mai puțin, decât faptul că am rămas singură acasă timp de patru, dada, 4 (patru) zile întregi.
Bine, prin singură se va înțelege cu câinii și pisica. Dar fără alte ființe umane în jur. Pentru prima dată în patru ani și ceva de când există fiul nostru copilul pe lumea asta, a fost plecat undeva fără mine, numai cu tatăl lui. Și asta nu numai preț de câteva ore sau o zi, ci timp de patru zile întregi-întreguțe!
Dacă zilele trecute, când scria Vasilescu despre grupurile de mămiki, am privit toată chestia cu umor, m-am distrat și cam atât (bine, asta mi-a atras ulterior expulzarea de pe un faimos grup, condus de o vajnică urmașă a lui Arsenie Boca, cu tot cu arătat cu degetul și plasat pe stâlpul infamiei, dar asta e o poveste pentru altă ocazie), azi m-am enervat de mi s-a umflat vena aia groasă, aia de se umflă rar, da și când se umflă, se umflă tare și face să iasă unguroaica din mine…
Dar mai întâi, o mică lămurire: ce sunt, mai exact, mămikile? (mic disclaimer: această definiție nu are pretenția de a fi exhaustivă, ci reprezintă strict punctul de vedere al autoarei) Așadar, mămikile sunt acea specie de ființe de sex feminin care au avut abilitatea de a da naștere unui pui viu și care, odată cu această realizare, au impresia că au căpătat și un soi de inteligență dincolo de nivelul unui muritor obișnuit.
Copilul urma să plece de acasă pentru 4 zile, împreună cu tatăl lui și împreună cu o fetiță plus tatăl aferent ei.
Excursia, planificată de mult și foarte așteptată. Toate bune și frumoase până în dimineața plecării. Când s-a dezlănțuit jihadul lacrimilor și jelaniei. Copilul nu mai voia neam să plece de acasă fără mă-sa.
Iulia