Copilul: – Mami, mi-e sete!
Eu: – Adu sticluța, să îți pun niște apă.
Mai adineauri am zis să mă apuc să fac ceva de băgat la ghiozdan pentru prânzul de azi. Pentru mine și soț aveam în plan un stir fry de porc cu legume. Și cum știu că fiului nu-i gâdilă papilele gustative genul ăsta de mâncare, am zis să îl întreb ce ar dori domnia sa să servească la prânz.
Și pentru că toate teoriile moderne de perănting zic să-i dai copilului opțiuni, să îl lași să ia decizii, să fie autonom și d-astea, m-am executat, ca o mamă modernă ce mă aflu.
Copilul urma să plece de acasă pentru 4 zile, împreună cu tatăl lui și împreună cu o fetiță plus tatăl aferent ei.
Excursia, planificată de mult și foarte așteptată. Toate bune și frumoase până în dimineața plecării. Când s-a dezlănțuit jihadul lacrimilor și jelaniei. Copilul nu mai voia neam să plece de acasă fără mă-sa.
… iar titlul ar fi trebuit să fie mai degrabă „Cum ne-a trolat copilul o seară întreagă”.
Scurt preambul explicativ: noi avem niște prieteni care au o fetiță, Emma, care e colegă de grădi cu fiul din dotare. Între Eric și Emma există o relație de tip „dragoste cu năbădăi”. Acum sunt cei mai buni prieteni, și-s în stare să-și dea unul altuia cămașa de pe ei, acu se iau la harță din te miri ce și-s în stare să se bată ca chiorii.
Mă ard degetele să scriu postarea asta de ceva vreme, dar până acum nu am avut niciodată puterea să o fac, pentru că știu că o să mă umplu de nervi cu gândul la toate anunțurile de „donez cățel adorabil, nu îl mai pot ține pentru că… [insert aici orice motiv X]”.
Însă în seara asta m-am înfuriat oricum, așa că am decis să scriu. ATENȚIE, urmează un articol lung sau foarte lung.
Sâmbătă dimineața, ora 7:00. Din camera alăturată dormitorului se aude:
– Maaaamiiii! Vinooooo!